Torpilarea încrederii în statul român prin perpetuarea nedreptății

Că românii sunt dezamăgiți, pe cine să mire? Că n-au încredere în potentați, pe cine să uimească? Fericită e, totuși, o țară cu magistrați gen Camelia Bogdan. Hidra o hărțuiește. Ea luptă. Cine are onoare, o iubește.

Iubim România? Sunt destui care și de ziua ei o detestă. Sau o disprețuiesc. Îi dorim, altfel decât aceștia, o viață lungă? Din toată inima. Dar e cea din urmă curată? Atunci poate le oferim românilor și o doză mică și inofensivă, dar tămăduitoare, de adevăr, ca antidot la un secol de toxică minciună. De pildă la minciuna celor care, sistematic, îi iau de fraieri, din 1990 încoace.

Le-au devalizat timp de decenii țara, i-au asasinat reputația, și-au construit fabrici de propagandă televizată spre a le distruge reperele și a-i aiuri mai eficient, astfel încât, smintiți definitiv, să nu se mai poată ridica de la pământ să-și pedepsească turnătorii, torționarii și jefuitorii.

Torpilarea încrederii în statul român prin perpetuarea nedreptății

Și le-au subminat multora, poate pentru totdeauna, încrederea că lucrurile se vor îndrepta. Încredere, care nu e de colo. Căci, „o țară poate supraviețui lipsurilor materiale ori chiar înfrîngerii pe câmpul de luptă, nu însă și pierderii încrederii în conducerea ei”, cum nota recent Lawrence Kadish, atribuind observația unui „filosof antic”.

Aproape nouă din zece români își manifestau clar mefiența față de Klaus Iohannis și ex-premierul său de suflet, Florin Cîțu, într-un sondaj revelator din octombrie 2021, de vreme ce erau, ca mine, de părere, că „țara se îndreaptă într-o direcție greșită”.

Ce alimentează în România mefiența? Nelustrarea și nepedepsirea securiștilor. Blocarea de sus, inclusiv prin aruncarea în aer a fostei coaliții guvernamentale, a oricărei reforme încercând să reîndrepte legile justiției, strâmbate de eternul fesenism, fie el uselist sau dragniot. Nedreptatea cronică facută repetitiv victimelor represiunii din 1989/1990, prin falsificarea la nesfârșit a Dosarului Revoluției. Semnala recent Andrei Ursu „batjocorirea momentului definitoriu al democrației noastre”. În cauză e „restituirea Dosarului Revoluției la Parchetul Militar, pentru niște ridicole vicii de procedură…Însă…nu acestea sunt defectul esențial al rechizitoriului în cauză”. Actul respectiv „este o diversiune juridică” pentru că, așa cum a semnalat presa, „șeful Secției Parchetelor Militare refuză să ancheteze securiștii care au tras la Revolutie”.

Între timp, „tema reformelor din justiție, atât de importantă pentru buna funcționare a statului, pentru ridicarea MCV, a dispărut complet din discursul prezidențial”, observa just Dan Tăpălagă într-un editorial publicat de G4Media. Parcă nu întâmplător a dispărut, de vreme ce Iohannis și oamenii săi din reinventatul USL au înscăunat mai nou, la cârma comisiei juridice a Camerei Deputaților, pe deputata PSD Laura Vicol. Nu faptul că Vicol e avocat „al crimei organizate”, cum s-a spus, interesează în acest context. Ci natura relațiilor ei oneroase cu propria profesie și cu clienții ei, relații pătându-i reputația dezgustător, date fiind raporturile ei cu interlopul a cărui apărare în justiție a preluat-o. Încât numirea ei, în atari condiții, o descalifică nu doar pe Vicol. Îi declasează, in corpore, pe liderii puterii instalate mai nou, în frunte cu Klaus Iohannis.
Citeste mai mult pe Sfin.ro